BIOGRAFIE SUFLETEASCA

Numele meu este Bogdan, iar existența mea s-a împărțit între trei instanțe, care mi-au influențat puternic direcția, discursul interior și maniera în care am perceput oameni, sensul și viața. Privește aceste rânduri ca fiind o ușă, deschisă tuturor celor care vor să interacționeze cu omul Bogdan, nu cu specialistul și expertul, ci cu acea parte a ființei mele care m-a condus spre ceea ce predic prin faptele și ideile mele. 

nevoia de a înțelege natura umană…

Încă din copilărie am fost înclinat spre filosofie și religie, fiind măcinat de întrebări existențiale și angoase puternice, cu privire la cine eram și la cum era orânduită lumea în care aveam să trăiesc, în ambele direcții căutând semnificație și răspunsuri pentru definirea mea zbuciumată ca persoană. Crescut la sat de către bunici, mi s-a prezis că o să devin preot, pentru că obișnuiam să merg în fiecare duminică la biserică și să cânt din toți plămânii în corul bisericii. Chiar dacă această “sămânță” nu a prins într-o direcție educațională, am păstrat o viziune spirituală asupra lumii pe toată perioada adolescenței mele, iar înclinația teologică mi-a deschis orizontul spre aria filosofică și mai ales către acei autori care tratau condiția naturii umane într-o notă creștină, fiind captivat cu precădere de operele lui Dostoievski. Mai târziu, deschiderea către filosofie m-a făcut să aleg această disciplină ca probă la bacalaureat și ca admitere la facultate, discursul și gândirea filosofică fiind și în prezent, o lentilă personală de analiză a perspectivelor și interpretărilor despre sine, oameni și viață.

dorința de a controla natura umană…

La vârsta de optsprezece ani, în urma unui eveniment tragic, credința mea a picat testul în fața suferinței și imposibilității de a avea o explicație în fața morții. Acela a fost momentul în care am respins orice formă spirituală, fiind cuprins de multă furie, tristețe și dezamăgire, fiind scufundat pentru o perioadă lungă de timp în disperare și nonsens. Ca efect, în locul inocenței utopice cu care priveam oameni, existența și viața, s-a așezat o gândire rece și pragmatică, incapabilă să mai accepte emoția și tot freamătul spiritual. În această nouă etapă, am ajuns să văd oameni ca pe niște entități biologice, unde cercetările din neuroștiințe, pe care le devoram compulsiv prin literatura de specialitate, îmi defineau realitatea ca fiind un proces chimic și mecanic, unde fericirea și tristețea erau reflecția unor neurotransmitățori. În acea perioadă a vieții mele, am luat o decizie majoră, ca indiferent de timp și implicații, să nu mă opresc până când nu voi reuși să definesc omul în tipare, șabloane și standarde, să îl transform într-un factor predictibil și ușor de înțeles, ca pe un algoritm matematic ușor de descifrat. Așa că am urmat diferite formări și specializări, de la antropologie până în psihologie, alături de un proces intens de dezvoltare personală și terapie. După ani de pregătire, am început să îmi ating obiectivul, să văd dincolo de gesturi și cuvinte, să înțeleg ce se află în spatele unor atitudini și comportamente, să definesc omul în termeni de probabilități, să înțeleg ce se află în spatele unor tipologii de personalitate. Treptat, fără să îmi dau seama, pasiunea mi-a devenit profesie și astfel am ajuns să îmi câștig existența din consultanță și consiliere în analiză comportamentală, evaluare sau recrutare.

acceptarea și îmbrățișarea naturii umane…

În toată această perioadă de formare, am considerat că rațiunea stă la baza schimbării personale, că tot ce ne definește este “inscripționat” în creier, în cadrul unor programe conștiente și inconștiente, care pot fi rescrise într-o anumită perioadă de timp, dacă ai metodele și tehnicile potrivite. Întrucât abordarea clienților mei nu a fost niciodată una terapeutică, ci una orientată spre performanță și motivare, am început să îmi schimb treptat viziunea asupra oamenilor și să mă îndoiesc de faptul că aceștia au o dorință reală de a face o schimbare. Așa că am început să mă izolez în propriile concepte, fără dorința de a mai relaționa și de a împărtăși informațiile pe care le dobândisem, să simt că demersul meu este inutil și că oamenii sunt mult prea puțini interesați să se trezească și să conștientizeze ce se petrece cu ei. Atunci am început să nu-mi mai găsesc locul, să mă simt deconectat de mine și de acțiunile mele, până când am conștientizat următoarea fază a existenței mele, care m-a făcut să-mi schimb viziunea asupra a ceea ce consider că este important în prezent, când vine vorba de tratarea suferinței și a problemelor umane.

În cadrul filmului Patch Adams, personajul principal jucat de către regretabilul Robin Williams, este un student la medicină care consideră că medicii, înainte de toate, trebuie să fie oameni, să empatizeze cu pacienții și să le ofere acestora înțelegere și alinare, să îi facă să zâmbească și să treacă peste durere într-un mod uman, nu brutal și lipsit de orice implicare sufletească. În concordanță cu această viziune umanistă, acesta își petrecea timpul cu cei aflați în suferință, căutând să le aducă alinare. La polul opus, se află colegul său de cameră, regretabilul Philip Seymour Hoffman, un individ determinat să devină medic și să exceleze, pentru care suferința emoțională a pacientului nu făcea parte din meserie, ci doar performanță sa ca medic în raport cu boala pacientului, aspect care face să nu-l agreeze deloc pe Patch. Finalul filmului îi găsește pe cei doi actori față în față, în care Philip S.H se opune plecării lui Patch din spital, relatându-i cazul unei paciente, “Nu este dispusă să mănânce, am vizitat-o în fiecare zi în ultimele trei săptămâni, dar nu reușesc să o fac să mănânce…știu tot ce se poate ști despre medicină, am învățat nespus de mult și îți garantez că pot diagnostica și trata orice boală existentă în acest spital… dar nu o pot face să mănânce…tu ai un dar, de a simți oamenii, care îi face să te placă, iar dacă tu pleci, eu nu pot învăța acest lucru de la nimeni…”

în prezent…

Timp de zece ani am considerat că tot procesul schimbării comportamentale pleacă de la creier, acest edificiu al reușitei și  al performanței, care a fost urcat ca referință pe piedestalul civilizației. Asemenea medicului, am considerat că este de ajuns să înțelegi “anatomia psihicului” pentru a opera cu trauma, cu blocajul, cu schimbarea, însă în realitate, fiecare schimbare pe care am adus-o de-a lungului timpului a fost făcută necondiționat, din inimă și din emoție. Tocmai de aceea, în prezent, toate proiectele pe care le derulez vin să-mi demonstreze că resursele de care avem nevoie pentru a fi bine sunt mereu lângă noi, că schimbarea poate să stea într-o simplă îmbrățișare sau gest, că un “te iubesc!” poate închide răni, că un “am încredere în tine” poate să facă pe cineva să mute munții din loc, că un “te accept pentru ce ești”, poate să liniștească lupta interioară. Cred că inima are propria sa inteligență, pe care suntem prea puțini învățați să o luăm în considerare, ea fiind asociată de multe ori slăbiciunii, emoțiilor sau melancoliei. Însă, ce poate fi mai puternică în calea iertării decât iubirea necondiționată, într-o lume care mustește de ură și conflict?! Ce poate fi mai utilă decât intuiția și acel simț care ne spune ce-i bine și ce-i rău, care trece dincolo de orice logică de moment!? Ce poate fi mai puternică decât inima unui om dispus să treacă peste toate încercările vieții, atunci când în el există speranță!? 

Astfel, după ani de căutări, am reușit ca prin această viziune să-mi regăsesc spiritualitatea și acel sens superior care îmi ghidează pașii. Pentru mine aici este acea energie divină, care și-a găsit forma ei de exprimare, pe un drum în care inima și rațiunea se împletesc reciproc spre a creea un singur fir comun, rezistent și trainic în fața provocărilor. Tocmai din acest motiv, mă simt un om binecuvântat, căci am avut parte de oameni cu har care m-au ghidat și mi-au deschis calea spre a înțelege că natura umană se desăvârșește prin iubire. Mă simt un om norocos, căci am avut parteneri care au avut încredere să construiască alături de mine o lume mai bună pentru cei de lângă. Mă simt un om fericit, căci am avut șansa să trăiesc liber, visător și dornic să îi ajut pe cei de lângă mine. Mă simt un om recunoscător, căci pentru multe din greșelile pe care le-am făcut am primit iertare. Mă simt un om care își are locul printre oameni, iar acesta este drumul vieții mele pe care aleg să merg cu recunoștință și bucurie, pus în slujba celor care au nevoie de un suflet înainte de toate.

În închiderea acestei biografii sufletești, mă rog ca fiecare dintre noi, pe orice drum s-ar afla, să se poarte în fiecare decizie cu înțelepciune, claritate și iubire față de mediul din jur, față de sine și față de alții, întru fericirea și sănătatea lor fizică și mentală.